Cineva de pe scara ta fură sistematic becurile. Imaginează o întâmplare pornind de la acest incident.
„Se pare că acestea sunt ultimele becuri pe care fondul administraţiei ni le mai poate oferi”, îl aud pe domnul Părcălăboiu, şeful scării. Trec uşor pe lângă uscătoria în care are loc şedinţa cu locatarii, apoi cotrobăi prin geantă după chei. Bâjbâi pe sub ială şi reuşesc să descui. Azvârl cheile înspre masă, dar acestea aterizează direct în acvariul cu peşti. Nu am timp să le mai scot, aşa că-mi arunc repede ghiozdanul pe patul nefăcut şi mă întind pe covor. Dau cu mana pe sub pat, mă lungesc mai mult, iar într-un final prind colţul cutiei de carton. O scot. Spre bucuria mea, mă aleg şi cu un strat gros de praf. Aşadar, o să aspir în altă zi.
Încep să număr în gând: „Două, patru, şase...”. Dintr-odată, telefonul sună. Mă ridic dintr-o mişcare, dar până la receptor mă împiedic şi dau peste cutie. Cad pe pat. „Proastă mai eşti!” îmi spun nervoasă. Mă ridic şi răspund. Dan, colegul meu de la organizaţia „Greenpeace”, mă anunţă că este în drum spre mine şi gata să ne apucăm de proiectul nostru de mediu. Strâmb puţin din nas şi, cu jumătate de gură, îi spun că nu avem toate materialele pentru „perdeaua luminoasă”. Mă roagă să mai fac inventarul o dată, căci ultima oară el a aranjat totul. „Mi-e teamă că am spart vreo... cinci?” spun îngrijorată. Amuzat, mă roagă să stau liniştită căci va ajunge în câteva minute.
Pornesc radioul şi mă apuc să mătur. În toată camera răsună vocea lui Adrian Minune, pe staţia „Doina FM”. Mă enervez mai tare, las totul baltă şi schimb rapid postul. La scurt timp, aud soneria. Dan a ajuns. Este îmbrăcat cu un tricou de la „Haggard”, iar peste acesta are o cămaşă lălâie, în carouri albe şi gri. „Se pare că n-am scăpat. Mai avem o intervenţie astă seară.”, spune zâmbitor în timp ce scoate uneltele din ghiozdanul roşu.
Pe la 1:00 ieşim din garsonieră şi coborâm până la parter. De obicei, pe scară lumina stă aprinsă 10 minute după ce este declanşată de senzorii de mişcare. Ajungem la panoul electric, scot lanterna, iar Dan introduce o tijă de metal în lacăt. Îl deschide. Scoate siguranţele, apoi ne urcăm la etajul al patrulea. Mă ia în cârcă şi mă apuc să deşurubez becul.
Deodată se aude un scârţâit de uşă. Cu o lumânare groasă în mână, ochelarii căzuţi pe nas, părul plin cu bigudiuri şi o mască de castraveţi pe faţă, tanti Gigi iese revoltată. „Hoţ nenorocit! Te-am prins!” spune aceasta disperată. Speriată, sar de pe umerii lui Dan şi îi spun să fugă repede. Cu lanterna în mână şi becul în cealaltă, încep să ţip: „Am prins făptaşul! Vino aici, nemernicule!”. Dan reuşeşte să iasă. Bag repede becul în buzunarul hanoracului, iar vecina îmi spune disperată să alerg după hoţ. Mă prefac îngrijorată şi ies din scară. În spatele meu o mulţime de locatari adormiţi, în pijamale şi papuci de casă mă urmăresc cu atenţie.
După câteva minute de cercetare a împrejurimilor, le spun că am prins hoţul, însă mi-a scăpat într-o clipă. „Era un puşti pus pe şotii. Sigur nu va mai veni.”, spun încrezătoare. Dar când mă gândeam că am scăpat, copilul doamnei Serafim, de vreo şapte ani, mă întreabă curios de ce port manuşi de piele vara. La replica băieţelului, domnul Părcălăboiu începe să îşi răsucească mustaţa, apoi mă întreabă suspicios cum de eram pe scară la o oră aşa de târzie. Simt brusc un fior cald pe şira spinării şi încep să mă bâlbâi. „Fac parte din trend... chestii d-ale mele” spun în timp ce zâmbesc forţat. Le povestesc că de ceva nopţi încoace nu pot dormi şi că m-am hotărât să stau la pândă în speranţa că voi prinde hoţul. Le sugerez să mergem cu toţii să ne odihnim pentru că mâine sunt oameni care mai pleacă şi la muncă. „Oricum, v-am spus, nu va mai veni hoţul, am scăpat de el!” spun convingătoare în timp ce urc scările. Încet, încet toată lumea intră în apartamentele lor.
Ajunsă-n garsoniera, mă grăbesc să-l sun pe Dan şi îi spun uşurată că am reuşit să scap. „Ne vedem mâine dimineaţă la cafea.”, zice mulţumit, apoi închide. Mă întind îmbrăcată în pat şi adorm instant.
A doua zi de dimineaţă ajunge la mine. Are în mână o cutie mică pe care mi-o dă zâmbitor. Desfac curioasă, iar în ea găsesc cinci becuri. „120 păreau o bătaie de cap, dar cinci becuri zic eu că puteam cumpăra” spune amuzat. „Ce berbeci am fost” spun râzând în hohote. Iau ibricul de pe aragaz, torn cafea în ceşti, apoi scot o foaie şi scriu: „Mulţumim pentru sprijinul acordat în achiziţionarea becurilor. Nu vom mai fura, semnat hoţii”. Înainte să plece de la mine, îl rog pe Dan să lipească această hârtie în avizierul de la parter.
„Se pare că acestea sunt ultimele becuri pe care fondul administraţiei ni le mai poate oferi”, îl aud pe domnul Părcălăboiu, şeful scării. Trec uşor pe lângă uscătoria în care are loc şedinţa cu locatarii, apoi cotrobăi prin geantă după chei. Bâjbâi pe sub ială şi reuşesc să descui. Azvârl cheile înspre masă, dar acestea aterizează direct în acvariul cu peşti. Nu am timp să le mai scot, aşa că-mi arunc repede ghiozdanul pe patul nefăcut şi mă întind pe covor. Dau cu mana pe sub pat, mă lungesc mai mult, iar într-un final prind colţul cutiei de carton. O scot. Spre bucuria mea, mă aleg şi cu un strat gros de praf. Aşadar, o să aspir în altă zi.
Încep să număr în gând: „Două, patru, şase...”. Dintr-odată, telefonul sună. Mă ridic dintr-o mişcare, dar până la receptor mă împiedic şi dau peste cutie. Cad pe pat. „Proastă mai eşti!” îmi spun nervoasă. Mă ridic şi răspund. Dan, colegul meu de la organizaţia „Greenpeace”, mă anunţă că este în drum spre mine şi gata să ne apucăm de proiectul nostru de mediu. Strâmb puţin din nas şi, cu jumătate de gură, îi spun că nu avem toate materialele pentru „perdeaua luminoasă”. Mă roagă să mai fac inventarul o dată, căci ultima oară el a aranjat totul. „Mi-e teamă că am spart vreo... cinci?” spun îngrijorată. Amuzat, mă roagă să stau liniştită căci va ajunge în câteva minute.
Pornesc radioul şi mă apuc să mătur. În toată camera răsună vocea lui Adrian Minune, pe staţia „Doina FM”. Mă enervez mai tare, las totul baltă şi schimb rapid postul. La scurt timp, aud soneria. Dan a ajuns. Este îmbrăcat cu un tricou de la „Haggard”, iar peste acesta are o cămaşă lălâie, în carouri albe şi gri. „Se pare că n-am scăpat. Mai avem o intervenţie astă seară.”, spune zâmbitor în timp ce scoate uneltele din ghiozdanul roşu.
Pe la 1:00 ieşim din garsonieră şi coborâm până la parter. De obicei, pe scară lumina stă aprinsă 10 minute după ce este declanşată de senzorii de mişcare. Ajungem la panoul electric, scot lanterna, iar Dan introduce o tijă de metal în lacăt. Îl deschide. Scoate siguranţele, apoi ne urcăm la etajul al patrulea. Mă ia în cârcă şi mă apuc să deşurubez becul.
Deodată se aude un scârţâit de uşă. Cu o lumânare groasă în mână, ochelarii căzuţi pe nas, părul plin cu bigudiuri şi o mască de castraveţi pe faţă, tanti Gigi iese revoltată. „Hoţ nenorocit! Te-am prins!” spune aceasta disperată. Speriată, sar de pe umerii lui Dan şi îi spun să fugă repede. Cu lanterna în mână şi becul în cealaltă, încep să ţip: „Am prins făptaşul! Vino aici, nemernicule!”. Dan reuşeşte să iasă. Bag repede becul în buzunarul hanoracului, iar vecina îmi spune disperată să alerg după hoţ. Mă prefac îngrijorată şi ies din scară. În spatele meu o mulţime de locatari adormiţi, în pijamale şi papuci de casă mă urmăresc cu atenţie.
După câteva minute de cercetare a împrejurimilor, le spun că am prins hoţul, însă mi-a scăpat într-o clipă. „Era un puşti pus pe şotii. Sigur nu va mai veni.”, spun încrezătoare. Dar când mă gândeam că am scăpat, copilul doamnei Serafim, de vreo şapte ani, mă întreabă curios de ce port manuşi de piele vara. La replica băieţelului, domnul Părcălăboiu începe să îşi răsucească mustaţa, apoi mă întreabă suspicios cum de eram pe scară la o oră aşa de târzie. Simt brusc un fior cald pe şira spinării şi încep să mă bâlbâi. „Fac parte din trend... chestii d-ale mele” spun în timp ce zâmbesc forţat. Le povestesc că de ceva nopţi încoace nu pot dormi şi că m-am hotărât să stau la pândă în speranţa că voi prinde hoţul. Le sugerez să mergem cu toţii să ne odihnim pentru că mâine sunt oameni care mai pleacă şi la muncă. „Oricum, v-am spus, nu va mai veni hoţul, am scăpat de el!” spun convingătoare în timp ce urc scările. Încet, încet toată lumea intră în apartamentele lor.
Ajunsă-n garsoniera, mă grăbesc să-l sun pe Dan şi îi spun uşurată că am reuşit să scap. „Ne vedem mâine dimineaţă la cafea.”, zice mulţumit, apoi închide. Mă întind îmbrăcată în pat şi adorm instant.
A doua zi de dimineaţă ajunge la mine. Are în mână o cutie mică pe care mi-o dă zâmbitor. Desfac curioasă, iar în ea găsesc cinci becuri. „120 păreau o bătaie de cap, dar cinci becuri zic eu că puteam cumpăra” spune amuzat. „Ce berbeci am fost” spun râzând în hohote. Iau ibricul de pe aragaz, torn cafea în ceşti, apoi scot o foaie şi scriu: „Mulţumim pentru sprijinul acordat în achiziţionarea becurilor. Nu vom mai fura, semnat hoţii”. Înainte să plece de la mine, îl rog pe Dan să lipească această hârtie în avizierul de la parter.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu