vineri, 30 ianuarie 2009

Vacanţă!

Iaca, a venit şi vacanţa - teoretic astăzi, practic de când a început şcoala, mai exact din ianuarie! -
Înainte ştiai că termini semestrul în decembrie înainte de sărbători, iar acum mai bine pentru noi: o lună (chipurile şcoala) + o săptămână de vacanţă de frecat menta.
Parcă aud... după revelion mă apuc de învăţat.... după vacanţa intersemestrială mă apuc de învăţat.. până se apropie bacul şi îţi spui: "Lasă mă, e şi sesiunea din august!" - Baftă celora care gândesc aşa, o să aveţi nevoie de noroc!
Mă uit la chestionar şi-mi dau seama că, pe zi ce trece, lumea este de acord cu mine. Mai sunt nouă zile de vor până la "vărsarea paharului".
Mulţumesc celora care citesc acest blog, vă pup şi vă respect! Ceaulică!

miercuri, 28 ianuarie 2009

Subiecte bacalaureat 2009 - Scumpul nostru BAC!

La începutul semestrului, prin octombrie, se punea problema variantelor de bacalaureat. Se tot zvonea că acestea vor fi publicate pe 30 noiembrie în speranţa că elevul va avea timp, chipurile, să se pregătească mai bine şi să fie în temă cu subiectele. Evident, pe 30 noiembrie nu s-a întâmplat acest lucru, ci s-a ajuns la sfârşitul lunii decembrie moment în care am fost anunţaţi că se vor menţine variantele din 2008, iar din acestea se vor selecta cerinţe care vor constitui 5 variante pe care nu le vor mai publica.
Zis şi făcut.
La şcoală profesorii au adus variante, au început să lucreze cu elevii ca să... aflăm acum că "Subiectele pentru bacalaureat 2009 vor aparea pe internet la data de 1 martie 2009" ?!?!?!??!?!
Cu toate acestea, pe edu găsim informaţia pe care o ştim din decembrie : http://examene.edu.ro/bacalaureat/modele_subiecte/probe_scrise/
Nu se mai înţelege nimic!
Mda, deja mă dezgustă! Se va alege praful de bacalaureatul ăsta cu siguranţă... deşi unii vor spune că deja s-a ales.

luni, 26 ianuarie 2009

DOOM2, iubirea noastră!


Trebuie să rescunosc faptul că mă chinui să scriu acest articol de vreo trei zile. Cauza: lene, prea comodă, plictisită.


În ultima vreme am tot auzit de noi norme în ceea ce priveşte limba nostră. De ce s-a întâmplat acest lucru? Iată părerea mea:


Cele mai multe greşeli în limba noastră au luat naştere din cauza internetului, mai exact a messengerului. Cum descoperă acest lucru, fiecare "puştan" începe să scrie abreviat, să nu mai pună cratimă, să unească şi să despartă aiurea cuvinte. Cât despre semne de punctuaţie, mă scuzaţi, dar ce sunt alea? Mulţi se grăbesc să scrie prescurtat şi uită apoi cum este corect, iar Ministerul Învăţământului ce spune? Mai bine modificăm DOOM-ul că e mai uşor să acceptăm greşelile decât să ne chinuim să-i învăţăm corect. Şi... uite aşa ne trezim cu tot felul de cuvinte, exprimări care zgârie auzul.


Tot timpul aud servici în loc de serviciu, vroiam în loc de voiam. Ţin să menţionez faptul că profesori între 40-50 de ani fac astfel de greşeli, lucru cunoscut de toată lumea, nu e nimic nou, dar astăzi am fost plăcut impresionată de către profesoara mea de muzică. Deşi are 64 de ani vorbeşte CORECT! Voiam, seviciu, salariu... Respect!


DOOM-ul promovează prostia, ne întâlnim în viaţa de zi cu zi de persoane care scriu anumite cuvinte altfel, iar cei care mai ştiu câte ceva sunt daţi peste cap şi nu îşi mai dau seama ce este corect şi ce nu.
Aaaaaaa, era să uit. Există şi persoane care pun accentul GREŞIT pe anumite cuvinte pentru a scoate în evidenţă cât de culţi sunt şi inteligenţi. Noi, cei care cunoaştem această "bruială" care sună aiurea şi te zgârie pe creieri, îi lăsăm în pace. Cuvantul pe care l-am urmărit este carActer. (am pus A pentru că, normal, acolo pică accentul.). Din clasa a VIII-a, când era un profesor care punea accentul greşit, am ajuns în clasa a XII-a şi am realizat că toţi, cu excepţia profesoarelor de limbă română sau limbi străine şi unii elevi, spun cAracter. Beah! Cum sună! Poate sunt eu paranoia, dar nu îmi pasă!

Normal, trebuie să menţionez că aceste norme trebuie respectate şi la bacalaureat. Mulţumim!


miercuri, 21 ianuarie 2009

Ups! Nu am chei...

Alarma telefonului sună insistent. Este 7:15. O închid şi-mi trântesc capul pe perna, dar, în trei secunde, sar din pat şi mă întrept către baie. Am o faţă buhăită şi refuz să mă mai privesc. Mă spăl pe mâini, pe dinţi şi mă stropesc cu nişte apă peste ochi. Astăzi mă duce Florin, fratele meu, la şcoală, lucru pe care-l stabilisem încă de aseară, de aceea nici nu mă duc la prima oră. Mă îmbrac rapid cu nişte pantaloni verzi, bluză mov, îmi pun şi eşarva la gât, tot verde, şi mă grăbesc să mănânc ceva. Iau o felie de pizza rămasă de seară şi reuşesc să o mănânc, deşi mi-e greaţă. Se trezeşte şi Florin apoi plecăm. El coboară înaintea mea, căci eu nu îmi amintesc unde mi-am lăsat telefonul care de altfel este pe "Silent".
În fine, ajung la şcoală, am un conflict cu Alexandra, colega mea de bancă, pe motiv ca i-am încurcat foile pe care le avea pe bancă. O ignor şi încerc să nu îi răspund acuzaţiilor, însă aceasta insistă aşa că ţip şi eu la ea. Nu ţine cearta căci aflu că sunt învoită de la toate orele în vederea editării unor poze pentru o expoziţie. Olimpia, o colegă, fotografiază nişte imagini dintr-o carte pe care eu le modific ulterior în "Photoshop".
Reuşesc să termin la 13:10, căci mă aşteaptă Cristi, prietenul meu, să mă conducă acasă. După o scurtă plimbare ajungem acasă. Formez la interfon "38". Sună....sună....sună... nu răspunde nimeni. Îl sun pe tata:"Unde sunteţi?". "Cu apartamentul să semnăm actele....". "Păi, eu nu am chei, le-am uitat acasă", spun tatei uşor zâmbitoare. "Venim în jumătate de oră, bunică-ta e la tataia.", zice tata... Clar, nici în casă nu e nimeni...
Îl iau pe Cristi de mână şi mergem să ne plimbăm, moment în care o sun pe Alexandra, "iubita mea", să văd ce face. Convesaţia: "bla bla bla bla".
Ajungem în parc, mă dau în leagăn, Cristi mă tot împinge, moment în care povestesc despre Disnay... După o oră merg spre casă. Sun pe tata, dar nici acum nu ajunsese acasă. Am zis că merg şi îi aştept afară. Îl pup pe Cristi de "la revedere" şi intru în scară cu ajutorul unui vecin care avea cartela la dânsul.
Ajung la etajul 4. Scot nişte ciocolată din geantă şi mă aşez pe treptele reci... Mestec şi mă gândesc la nemurirea sufletului.... "Ce ar fi dacă uşa ar fi deschisă?", mă întreb în timp ce sfărâm ciocolata între dinţi. După câteva secunde, râd ironic şi mă întrept spre uşă. Apăs clanţa, împing şi... uşa e deschisă???? DA, e deschisă!!! Au uitat să o încuie!!! Mda... Am intrat în casă şi m-am dezbrăcat cât am putut de repede. Simţeam că mă sufoc în hainele alea... Mă bucur însă că nu mi-am răcit "fesierul" prea mult pe scări...

marți, 20 ianuarie 2009

RATB - viaţa reală

Din ciclul: "Controlori RATC şi RATB", am deosebita plăcere de a posta o întâmplare pe care prietenul meu, tralala (Dan), a avut-o într-o zi cu aceşti stimabili domni. Aşadar, aşezaţi-vă confortabil căci urmează "ză big stori".
Mă duceam la Plaţa (cunoscut şi drept Plaza, mall-ul ăla mare de pe bulevardul Timişoara, în care nu am fost decât de două ori în viaţă: o dată pentru a lua o sticlă de vin şi un album de artă, cărat cam cu forţa de un prieten, şi a doua oară acum). Mi-era lene să merg pe jos (pentru că-mi zburase o vrabie prin faţă). Luasem un bilet de autobuz (de două călătorii) de la Universitate, dar cum nu văzusem numărul 137 pe plăcuţa din staţie (prima oară am fost acolo cu 137, iar cum eu nu cunosc mersul mijloacelor RATB, preferam să nu risc), pornisem pe jos înspre Kogălniceanu. La staţia de la McDonald's-ul de lângă Poştă şi de vizavi de Cişmigiu, trei chestii îmbrăcate în uniforme albastre, cu căciuli negre pe cap, se legau de două studente sau eleve (aveau ghiozdane în spate şi erau tinere). Le amendau fiindcă nu avuseseră bilete. M-am rugat să oprească autobuzul meu acolo, iar forţele divine sau hazardul m-au ascultat: indicativul lui era trecut pe plăcuţă. Ura! Nu mai lipsea decât ca turma de controlori să urce într-unul, ca să o pot urma. Până la urmă, nici nu ar fi contat în ce urcau idioţii: important devenise să urc şi eu o dată cu ei.
Norocul meu: vine taman un 137. Controlorii urcă prin faţă. Urc şi eu, pe la ultima uşă, compostez, mă aşez pe un scaun de pe care-i puteam vedea. Se prefac că nu există. Autobuzul închide uşile şi porneşte. Unul din paraziţi, o femelă, se îndreaptă glonţ spre mine. Nu sunt nici pe ultimul scaun, nici pe primul, nu există niciun argument logic pe baza căreia a făcut alegerea (în afara aceluia că sunt primul student din coada autobuzului), dar iat-o venind tocmai spre mine. Oare de ce? Nu mă interesează. Nici nu vreau să înceapă cu cei din spatele meu sau cu cele două studente care stau pe cele două scaune din faţa mea, orientate opus direcţiei de mers a maşinii, şi care călătoresc corect, întrucât au compostat biletele chiar înaintea mea, de la acelaşi aparat. Vreau să înceapă cu MINE. Pun biletul în mâneca dreaptă a gecii şi mă pregătesc să savurez victoria. Mă prefac că n-o văd. Simt cum se apropie, îi simt paşii, îi savurez aparent absent fiecare răsuflare, fiecare pas pe care îl face spre mine şi mă gândesc numai la felul în care îmi voi începe discursul, la metodele prin care mă voi juca cu nervii ei până o voi aduce în pragul nebuniei.
Soseşte. Mă salută: "Bună ziua." Privind spre geam, zâmbesc aproape sadic. Aproape lasciv. Mă întorc spre ea. "Biletul la control, vă rog", mă roagă. Mă roagă!
"Bună ziua. Legitimaţia de controlor şi foaia de drum, vă rog" - îi răspund. Stop. Pauză. Uimire. Întreg autobuzul îngheaţă. Cele două studente mă privesc parcă mai uimite decât doamna controlor, iar baba de lângă mine mai că devine tahicardică: un student să răspundă autorităţii unui controlor? Un jeg, un amărât de STUDENT să RĂSPUNDĂ??? Imposibil!!!
Controloarea nu ştie ce să spună. Se holbează la mine, fără a schiţa vreun gest, cu ochii mari, cu gura întredeschisă îndeajuns încât să-i văd una din carii. Îmi repet cererea, de această dată mai apăsat şi afişând un zâmbet ceva mai apropiat de al unui demon: "Legitimaţia de controlor şi foaia de drum, vă rog."
Reacţionează: "Cum adică?" "Adică prezentaţi-mi, vă rog frumos, legitimaţia dumneavoastră de controlor, precum şi foaia de drum pe care o aveţi, astfel încât să mă pot convinge că am de-a face cu un controlor, nu cu un escroc care încearcă să-mi fure banii folosind un chitanţier fals", loveşte replica mea. Şi parcă loveşte fizic, nu doar la figurat: chipul controloarei devine livid, expresia devine nesigură, toată atitudinea superioară de până atunci se evaporă în următoarele cuvinte care-i ies pe buze: "Dar cu ce drept mi le cereţi?" "Cu dreptul cu care orice călător vi le poate cere pentru a se convinge că nu sunteţi falşi, cu drepturile prevăzute de lege. Prezentaţi-le, vă rog."
Ceilalţi doi câiniontrolori observă situaţia dificilă în care pare a se afla colega lor şi se apropie. Bărbatul întreabă: "Vreo problemă?" Controloarea răspunde: "Domnul refuză să prezinte biletul." Eu completez: "Desigur, refuz să prezint biletul deoarece dumneaei refuză să-mi arate legitimaţia de controlor şi foaia de drum." "De ce vă trebuie foaia de drum?", întreabă masculul-alfa. Deja mai fusesem întrebat asta. Dar răbdarea mea era de fier, demnă de un titan, supraomenească: puteam să-i ţin acolo până aş fi murit de bătrâneţe, cât timp ei ar fi murit înaintea mea. "Pentru că vreau să mă conving de autoritatea dumneavoastră", răspund din nou.
Bărbatul scoate legitimaţia. "Poftiţi, e bine?" Eu: "Până aici da, acum arătaţi şi foaia de drum."
El: "Dar de ce vă trebuie şi foaia de drum?" Eu: "Pentru că dumneavoastră aveţi sau ar trebui să aveţi nişte trasee foarte bine stabilite şi delimitate, nu aveţi dreptul să vă urcaţi în orice mijloc de transport în comun şi să cereţi legitimaţii de călătorie sau bilete cui vă taie capul, complet aiurea, de aceea." Vede că nu mai are încotro. Ezită puţin, după care scoate foaia de drum. Este pentru 137 şi alte autobuze sau troleibuze care nu mă interesează. Dar nu este vizată pe ziua respectivă. Aceasta era problema, deci: uitaseră să o semneze. "De ce nu este semnată?", îi întreb. "Pentru că nu am avut timp de dimineaţă, dar este pe 137, după cum vedeţi, acum scoateţi biletul?" "Nu." "Dacă este aşa, atunci va trebui să vă amendăm." "Cu ce drept?", îi întreb, curios. "Păi... suntem controlori." "Aşa, şi? Aveţi ştampilă şi semnătură pentru ziua de astăzi?" "Nu, dar...", încearcă să răspundă. Îi întrerup: "Atunci, din punct de vdere legal şi logic, nu existaţi." "Păi cum să nu existăm, dacă suntem aici?", întreabă. Se pare că, în mod uimitor, controlorii nu se pricep la filosofie. "Pentru că această foaie spune că nu existaţi. Or, în societatea actuală, trebuie să aveţi documente pentru a exista oficial. Dacă nu aveţi buletin şi cod numeric personal şi certificat de naştere, nu existaţi şi oricine poate să pună capăt existenţei dumneavoastră fizice fără a suferi din punct de vedere legal. La fel şi în acest caz: lipsa ştampilei pe această zi demonstrează că nu aţi fost prezenţi în acest mijloc de transport astăzi, fiindcă dacă aţi fi fost, aţi fi bifat intrarea pe traseu în momentul în care plecaţi de la sediu." Răspunsul meu îi bulversează: "Refuzaţi să prezentaţi bilet?" "DA!!!", spun tare, clar, apăsat, astfel încât să se uite mai multă lume la mine...
"Bun, atunci vă scriu amendă!" Obţin exact ceea ce dorisem: uită să mă coboare. Din punct de vedere legal, pot prezenta biletul până în momentul sfârşitului călătoriei, or primirea amenzii înainte de a fi coborât este sinonimă cu infracţiunea. Aştept să scrie chitanţa şi să mi-o dea. Mi-o înmânează victorioasă jigodia care mă controlase. Îi zâmbesc sardonic: "Mulţumesc, îmi va fi de folos ca probă la proces." Toţi cei trei controlori rămân blocaţi cu privirile spre mine: "Ce proces?", întreabă Dostoievski. "Procesul pe care vi-l voi intenta dumneavoastră pentru fraudă. Imediat ce vom coborî din acest autobuz, vom merge împreună la un xerox, unde vom face câte două copii după foile dumneavoastră de drum, copii pe care le veţi semna şi data, astfel încât să nu fie posibil să puneţi pe cineva să vă semneze fraudulos foaia de drum şi să distrugeţi probele. Copiile vor rămâne la mine în câte un exemplar, respectiv la dumneavoastră în câte unul.", dau replica. "Dar staţi puţin, de ce să ne daţi în judecată, domnule? Chiar nu ne putem înţelege ca oamenii?", mă întreabă acelaşi idiot. "Aparent, nu, întrucât eu v-am explicat foarte clar că nu existaţi în acest autobuz, însă dumneavoastră mi-aţi dat amendă, deşi AVEAM BILET!!!", răspund, moment în care scot biletul din mânecă şi-l flutur prin faţa lor, după care îmi continui discursul: "În acest moment, am martori care atestă atât faptul că am bilet, cât şi pe acela că m-aţi amendat ilegal, în timpul călătoriei mele legitime. Pe lângă acestea, toată lumea care ne-a auzit ştie că nu aveţi foaia de drum vizată."
"Păi de ce n-aţi spus de la început că aveţi bilet?", revine bărbatul, în încercarea de a calma situaţia. "Pentru că un imbecil de pe stradă nu are niciun drept de a mă controla cât timp nu are legitimaţie de controlor şi foaie de drum vizată, motiv pentru care şi eu am dreptul de a nu-i arăta nimic, ba chiar de a mă apăra în cazul în care sunt atacat!", dau replica. "Dar v-am arătat foaia de drum, de ce faceţi aşa, chiar nu putem fi civilizaţi?", intervine şi femeia care venise ţintă la mine. "Ba da, am fost chiar foarte civilizat în momentul în care v-am cerut toate documentele pentru a verifica dacă sunt în ordine şi am constatat că nu sunt. Dumneavoastră aţi fost necivilizaţi atunci când m-aţi amendat ilegal, motiv pentru care voi lua măsurile juridice necesare în tentativa de a mă autoapăra, aşa cum este normal!", răspund, calm, satanic, elevat. "Bine, uitaţi, anulăm amenda, este bine?", spune bărbatul, după care îmi ia chitanţa din mână, scrie "ANULAT" pe ea şi pe copia din chitanţier şi bagă hârtiile în buzunar. "Nu, nu este deloc bine, adică întâi aţi încercat să mă fraudaţi, apoi aţi dat brusc înapoi când aţi văzut că îmi cunosc drepturile? Păi asta vă învinuieşte şi mai tare şi îmi confirmă faptul că sunteţi escroci şi aveţi chitanţiere false!", răspund din nou. Controlorii deja nu mai ştiu ce să facă: au renunţat demult la a mai amenda pe cineva în acel autobuz, par a nu vrea decât să scape de-acolo vii şi fără vreun proces civil sau, mai rău, penal, care i-ar putea costa slujbele. Dar eu deja mă plictisisem şi ajunsesem la staţia mea. Vreme de şapte staţii, nu făcusem decât să-mi vărs năduful pe ei, acum îmi venise staţia şi aveam de gând să cobor pentru a-mi vedea de treburile proprii, satisfăcut de mica mea reuşită. Mă ridic de pe scaun şi mă duc la uşă, fără a le mai spune ceva. "Dar acum de ce coborâţi, dacă până acum nu ne-aţi lăsat pe noi s-o facem? Ce-ar fi dacă şi noi v-am mai ţine în autobuz?", ameninţă femeia care venise la mine iniţial.
Mă opresc. Mai era puţin până în staţie. Mă întorc spre ea: "Ar însemna să mă atacaţi. Ar fi o altă acuzare dintr-un posibil proces. Este datoria dumneavoastră să aveţi toate actele în regulă şi să le prezentaţi călătorului care vi le solicită atunci când este controlat, deci era datoria dumneavoastră să rămânei în acest mijloc de transport până la satisfacerea cerinţelor mele. Datoria mea este să fiu ignorant, să mă iau de controlori incompetenţi şi să cobor unde am chef. Dumneavoastră sunteţi un exemplu ideal de incompetenţă, pe care am ales să-l evidenţiez. Acum cobor."
Şi cobor. Nu salut, nu le urez succes sau spor la munca lor jalnică şi prea bine plătită pentru mârşăvia şi incompetenţa lor, doar cobor. După ce le mai amintesc o dată cât de incompetenţi sunt. Cât de idioţi şi jalnici sunt. Şi după ce le arăt că şi un student se poate lega de un controlor la fel de bine cum ei o fac de zeci de ani încoace, probabil. Şi chiar dacă a fost o victorie nesemnificativă, măcar am speriat nişte imbecili şi am râs de nişte persoane mai slabe de caracter ca mine. Sunt un îngust la minte şi un păcătos. Dar, din când în când, Bucureştiul mai oferă plăceri minore şi scursorilor ca mine. Şi eu zâmbesc în faţa lor, la fel de superficial şi de ignorant cum am fost dintotdeauna. Şi vă povestesc vouă, ca să arăt că se poate rezolva ceva uneori cu puţină voinţă şi luare de atitudine. Chiar şi în România. Desigur, acum este ceva minor, e un controlor care nu a reuşit să dea o amendă unui student. Dar nu poţi avea nici victorii mari fără bătăliile mici.
Sper să mai am cu ce mă lua la trântă şi pe viitor. Idioţenia controlorilor deja mă plictiseşte, dar este distractivă, motiv pentru care sper să mai găsesc curând astfel de specimene. Însă ceva mai mare nu mi-ar strica.

luni, 19 ianuarie 2009

RATC :D

De când domnul primar a înlocuit vechile troleibuzele şi tramvaiele cu autobuze mult mai încăpătoare, s-a gândit să schimbe şi metoda de "taxare" a călătoriei. Astfel, pe lângă compostoarele care găuresc biletul atunci când este folosit[asta dacă persoana nu merge pe "blat"], a introdus nişte aparate de ştanţat. Pentru acest lucru, a fost nevoie ca vechile bilete să fie înlocuite cu unele noi, care, o dată introduse în aparat, acestea sunt "imprimate" cu numărul maşinii, data şi ora la care a fost introdus. Alături, este un mesaj mare:"Folosiţi cu prioritate aparatele electronice", doar că bătrânii, preferă să introducă biletul în cele vechi pentru că aşa au fost obişnuiţi. Hai că deja v-am plictisit, nu? Aşadar, trec la ideea pe care voiam să o expun. În timp, tineretul [ingenios, ca de fiecare dată], a descoperit faptul că, dacă pulverizezi spray sau parfum pe biletul ştanţat, acesta se şterge... În concluzie mai obţinem un bilet pe care îl băgăm în apartul vechi de compostat (asta pentru că a doua oară nu mai merge ştanţat).
Aşadar, nu ne mai plângem că biletul este 3 lei, ne bucurăm nespus de mult, facem economii. Unii îşi iau ţigări, alţii mănâncă... Că tot e criza asta, sperăm să nu scoată aparatele vechi de compostat...
Spre deosebire de Bucureşti, în Constanţa abonamentele sunt FOARTE scumpe, aşa că, această metodă a devenit una benefică pentru noi. Ceaules şi mulţumim! :D

duminică, 18 ianuarie 2009

Variantele "mirifice"

Mai întâi de toate, bună dimineaţa!

Că tot am deschis acest subiect din care derivă alte subiecte, ţin să mă leg şi de variantele pe care Ministerul s-a chinuit cu atâta devodament să le creeze. Este o imbecilitate să schimbi sistemul bacalaureatului doar pentru că, în 2005, cu o zi înainte de proba scrisă, vreo 300 de bucureşteni au aflat variantele pentru limba română.
În 2007 erau 100 de variante pe baza cărora apăreau tot felul de cărţi cu rezolvări, elevii cumpărau, lumea făcea bani, inclusiv cei de la xerox. În 2008 ce s-au gândit? Să schimbe! Să pună 300! Să nu mai copieze HULIGANII ĂŞTIA! Mda, cum să nu! Şi dacă tot sunt 300 de variante, asta presupune mai multă hârtie, mai mult tuş, adică e mai scump. Dacă în 2007 au fost vânzări bune, în 2008 au vrut să câştige triplu [atâta hârtie şi tuş consumat, of, of! COSTĂ!]. Ţin minte, la Arexim [îmi povestea o verişoară], te duceai şi ăştia aveau deja teancul de variante xeroxate doar să le vândă. Învăţământ=super afacere, iar noi luăm bacalaureatul cu note FOARTE bune : "Of, cât s-a chinuit copilul meu să copieze [ups, adică să înveţe], ca să ia o notă atât de mare! Numai eu ştiu cât stătea în fiecare seară prin baruri [adică sala de lectură de la bibliotecă] să conspecteze ca să înveţe [adică să facă baie neuronului în alcool]. Nu am nimic cu ei, şi eu mai ies seara [doar că nu beau alcool], doar că mai bine ar scoate bacalaureatul, că tot aia e. Ideea este că, la facultate, te oftici când dai de persoane care nu ştiu să scrie corect în limba română, ce să mai zici de ortografie şi punctuaţie....
Dacă ar fi să se intre după media pe cei 4 ani de învăţământ, IX-XII, sigur ar intra mai puţini la facultate, s-ar face o "departajare", căci, dacă ne luam după bac, 80% iau peste 9 şi ajung la facultate în locul unuia care merita mai mult. În fine, de ce îmi bat capul?
Respect pentru facultăţile care au ca metodă de intrare admiterea!

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Învăţământ, drag învăţământ!

Încep acest articol prin a spune că: M-AM SĂTURAT DE LICEU! Da, cei mai frumoşi ani aici îi petrecem şi sunt de acord cu asta, dar în ultima vreme numai şcoală nu facem [nu că mi-aş dori atât de mult acest lucru, doar că, chipurile [uite aşa expre să fac şi o cacofonie], dau bacalaureatul anul acesta. Totul este trist, materii neinteresante la care trebuie să vii ca să nu îţi iei absenţă, profesori la fel de plictisiţi ca noi. Unii îşi învaţă la alte materii în timpul acestor ore, alţii se şterg la gură de bale de la cât au dormit pe bancă, alţii vorbesc de nu le mai tace gura, iar profesorul stă de vorbă cu doi-trei elevi [în principiu cu cei care nu au note, pentru a le putea încheia media]. Personal, aş fi preferat să facem patru-cinci ore pe zi, în loc de şapte, iar aceste ore să cuprindă materiile de bac. Sau dacă nu e aşa, să fim lăsaţi în pace de alţi profesori şi să ne vedem de treburile noastre [legate de bac, bineînţeles]. În fine, vorbesc degeaba! În fiecare zi facem acelaşi rahat, nimic nou, numai plictiseală, nimic dinamic, nimic activ: PREDARE, ASCULTARE! IAC!!!!!!

Mă enervează şi sistemul ăsta al bacalaureatului. Cică vor să introducă camere. Hai, lasă-mă! Adică "nu vom mai copia". Hai, lasă-mă! Oricine e interesat să se copieze la bac, aşa face lumea bani de vacanţa mult plănuită, cumpără la copilaşi maşina mult dorită, iar elevii promovează acest examen care îi va ajuta să dea mai departe la facultăţi. So, frecţie la picior de lemn. Dacă vor pune camere, banii vor ajunge la cei care le supraveghează şi... e acelaşi rahat!

Privesc atâtea persoane cum îţi tocesc creierii învăţând pentru banalitatea asta de examen, în timp ce alţii freacă menta până în ultima clipă, iar când se afişează rezultatele, aceştia au note mai mari decât cei care au tocit zi de zi. Ce frumos!

Sfatul meu pentru cei care dau admitere la facultate: axaţi-vă pe admitere, iar în ceea ce priveşte bacalaureatul citiţi măcar 4 zile din 7 pe săptămână fără să vă chinuiţi să tociţi, ceva tot va rămâne în cap + citiţi operele la română. Singura parte nasoală este cea cu matematica, ăştia de la real nu au încotro, trebuie să rezolve variante. Hai că se poate, vom lua cu "tonţii" peste nouă! Baftă lume! Cu toate astea, învăţământul nostru tot de rahat rămâne!

Mai sunt 5 luni până la bacalaureat... pfff... cum trece timpul! :D

LE pe baza comentariilor

Ţin minte, în clasa a X-a, am predat la o clasă de-a IX-a din liceu, despre droguri şi SIDA [fusesem la cursuri de voluntariat, etc.] Ţin să vă spun că, prin nişte metode dinamice, în care fiecare membru al clasei participa la ora, am reuşit să îi atrag, să colaboreze şi în acelaşi timp să reţină ceva. Plus că m-am încadrat şi în timpul dedicat predării [o oră]. După ce am terminat această "activitate" să-i spun aşa, copiii m-au rugat să mai stau şi la ora următoare pentru discuţii libere pe acea temă. Plus că, deja, îmi spuneau "doamna profesoară". Păcat, dar nu voi alege învăţământul. Cam aşa ar trebui să se facă, după părerea mea, nu să fie lăsaţi toţi în pace să behăie ba pe bancă, ba pe sub bancă, alţii să urle... şi tot aşa. Se pot învăţa lucruri interesante, asta dacă avem cu cine... Puţini profesori se mai implică. Pe lângă toate astea, nimeni nu mai alege învăţământul şi ajungem să avem profesori suplinitori [domnişoare cu trei-patru ani mai în vârstă ca noi, care se dau mari scule şi defapt fac nişte greşeli capitale fiind corectate de noi, elevii ăia proşti şi nesimţiţi care ne permitem să le facem astfel de observaţii] sau vin babalâci de 60-65 de ani scoşi la pensie acum 20 de ani, care nu sunt deloc "actualizaţi" şi se chinuie şi ei acolo să ne înveţe ceva, asta dacă reuşesc să ţină ordine şi disciplină în timpul ore, lucru de care mă îndoiesc.


joi, 1 ianuarie 2009

Portret tânără la stomatolog

Îţi aştepţi rîndul pentru consultaţie la medicul stomatolog. Realizează portretul tinerei care aşteaptă pe banca de vizavi.

Cu un aer plictisit, iau de pe masă o revistă şi aştept să îmi vină rândul. Din când în când, mă uit prin hol şi la un moment dat îmi îndrept privirea către banca de vizavi.
În faţa mea, observ o tânără domnişoară cam palidă la faţă, cu o figură speriată. Îşi ţine coatele apăsate pe geanta verzuie pe care o are în poale. În mână ţine biletul de programare pe care, cu nerăbdare, îl învârte şi îl suceşte între degete.
Părul său castaniu este prins în coc, iar pe lângă urechi atârnă discret câteva fire ondulate. Cu ochii mari, castanii şi genele dese şi lungi, priveşte în jur cu un aer speriat. Bate uşor cu tocurile în podea, semn că nu mai are răbdare.
Îşi dă jos eşarfa neagră de satin şi o bagă în geantă, după care îşi desface un nasture de la cămaşa care o strânge uşor la gât. La buzunarul drep al acesteia, se poate vedea agăţat un ecuson cu poza şi numele ei : Iordache Mihaela – stundentă. Picioarele subţiri îi sunt acoperite de o fustă lungă din bumbac, neagră pe care sunt cusute note muzicale în culori vii. Pe funtea-i lată se văd broboane de sudoare care curg uşor pe tâmple.
Începe să îşi muşte uşor buzele groase de un roşu aprins şi îşi îndreaptă atenţia către inelul pe care îl poartă pe degetul mic. Îl învârte, iar la un moment dat îl scapă sub bancă. Când se apleacă să-l ia, îi observ corpul subţire şi văd cum cămaşa umedă de la sudoare este lipită de spate, iar coastele îi ies în evidenţă.
Între timp, se deschide uşa şi intră un necunoscut. Tânăra sare speriată şi se loveşte la genunchi. Se aşează la loc şi îl masează uşor. Se uită la ceasul de pe perete, apoi la cel de la mână şi scoate din nou biletul de programare.
La scurt timp, îi sună telefonul. Îl scoate din buzunarul paltonului gri, care este aşezat pe marginea băncii şi răspunde. Unghiile lungi, date strident cu rosu îi fac degetele subţiri. „Da? Nu se poate! Vin imediat.” Tânăra aruncă repede telefonul în geantă, îşi pune paltonul şi pleacă grăbită.
„Se pare că mă va consulta medicul mai devreme decât mă aşteptam”, îmi spun în timp ce mă îndrept spre cabinet.

Sfatul prietenului

„...şi de atunci am ascultat sfatul prietenului meu. Imaginaţi o povestire cu acest sfârşit ”.

„Milioane de fulgi de zăpadă....”, răsună în maşină una dintre melodiile mele preferate. Dan, Mirela, Bogdan şi cu mine ne îndreptăm spre Predeal, locul unde ne vom petrece anul acesta sărbătorile de iarnă. Cântăm, batem din palme şi râdem zgomotos. La scurt timp, zăresc un panou pe care scrie: „cota 1200”. Începe să ningă. Crestele munţilor sunt acoperite cu zăpadă, iar norii groşi plutesc deasupra lor. Încet, încet, parbrizul se umple de zoaie de la fulgii mari care, o dată ce cad pe acesta, se topesc. Pornesc ştergătoarele. Din cauza vremii, se circulă tot mai greu.
„Nu crezi că ar fi mai bine să ne oprim undeva peste noapte?”, întreabă Mirela care se află pe scaunul din dreapta mea. Îşi sprijină capul pe centura de siguranţă, iar cu buricul degetelor îşi scrie numele pe geamul aburit. Pe bancheta din spate sunt băieţii. Ameţit, Bogdan propune să nu ne oprim şi să continuăm drumul, după care-şi desface a patra cutie de bere. Are obrajii îmbujoraţi şi, din când în când, îmi mimează, în oglinda retrovizoare, un sărut. Lângă el se află Dan care, cu ochelarii sprijiniţi de baza nasului, studiază atent harta. Aprobă ideea Mirelei , iar la scurt timp îi dă o palmă peste ceafă lui Bogdan.
„Uitaţi, 5 km până la Cabana Pârâul Rece!”, spune Mirela în timp ce şterge geamul cu mâneca puloverului. Măresc viteza, însă Dan îmi spune să merg încet. Încăpătânată îi ignor sfatul. Sunt obosită, iar gândul că aş putea să mă odihnesc într-un pat mă moleşeşte tot mai tare. Brusc, pierd controlul volanului, iar maşina începe să alunece către prăpastie. Apăs speriată frâna, dar automobilul nu se opreşte. Toată lumea se panichează, Mirela ţipă, Bogdan înjură, eu tremur toată. Dan se repede din spate şi trage frana de mână. Invârt repede de volan şi ne proptim în şantul de la marginea drumului.
Cu ochii plini de lacrimi, Mirela îşi scoate centura şi iese afară: „Eşti nebună!”, ţipă aceasta, apoi trânteşte portiera. Termometrul bordului indică -4ºC. În jur este linişte. Nu se aude decât vântul care şuieră şi spulberă în aer zăpada aşternută pe crengile brazilor. Scot o lopată din portbagaj şi i-o dau lui Dan care, ajutat de Bogdan, încearcă să elibereze roţile. „Bine că ai lopată, dar lanţuri la roţi nu te-a dus capul să pui!”, spune Bogdan în timp ce se chinuie să dea la o parte zăpada. Fruntea i se umple de sudoare, iar la scurt timp îşi dă jos geaca. Îşi aprinde o ţigară şi-şi dă cu mâna prin părul cârlionţat.
Dintr-odată, se aude un zgomot provocat de o maşină care vine din faţă. Grăbit, Dan face semne cu mâna, dar aceasta îşi continuă drumul, fără să oprească. Disperată, Mirela se pune în genunchi şi dă cu pumnii prin zăpada proaspăt aşternută. Ninge din ce în ce mai tare şi deja este întuneric. Nu rămâne decât să intrăm în maşină şi să aşteptăm până la ziuă. Pornesc motorul, apoi dau drumul la căldură.
Muzica în surdină ne calmează. Fără niciun stres, Bogdan aprinde o ţigară şi începe să scoată fumul pe nas. În maşină se simte un miros puternic de ars, nicidecum de tutun. „Tu fumezi iarbă?!”, întreabă Dan revoltat. Bogdan stinge repede ţigara, o aruncă pe geam şi refuză să vorbească. La insistenţele Mirelei acesta urlă şi cere să fie lăsat în pace. Iese din maşină, apoi trânteşte portiera. Merg după el şi, calmă, încerc să-l conving să vorbească. Uşor agitat, îşi freacă palmele şi, cu privirea-n pământ, recunoaşte că fumează de o jumătate de an. Rămân şocată. Intrăm în maşină şi ne comportăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La scurt timp toată lumea adoarme, însă eu nu îmi pot reveni. Îl privesc pe Bogdan cum doarme şi plâng.
De dimineaţă reuşim să luăm legătura cu o autospecială şi, ajutaţi de echipa de deszăpezire, scoatem maşina din şanţ. Îl las pe Dan să conducă în locul meu, pentru că eu am o migrenă îngrozitoare.
Mi-am dat seama că nu ar fi trebuit să mă încăpăţânez şi de atunci am ascultat sfatul prietenului meu.

Esti student in anul I

Eşti student în anul I. Ai închiriat o cameră. Descrie locuinţa şi pe proprietarul / proprietara acesteia.

Ceasul sună zgomotos şi mă trezesc dintr-o dată. Îl caut alene pe sub plapuma groasă şi verzuie ca să-l opresc. Dau cu mâna, îl găsesc, însă nu reuşesc să-l prind şi-l scap pe podea. Se sparge. Buimacă, tresar din pat, iau ochelarii lăsaţi pe noptiera joasă din stânga patului şi mi-i pun la ochi. Pe jos este plin de cioburi. Trebuie să vorbesc cu doamna Talida să-mi dea o mătură să curăţ.
Îmi pun repede papucii de pluş şi ies în grabă. Pe holul lung şi strâmt se simte un miros pregnant de cafea care vine dinspre bucătărie. Pereţii sunt acoperiţi cu tapet maroniu în dungi albe, subţiri. Cobor scările din lemn care scârţâie tot mai tare şi mă îndrept spre bucătărie. Cu mânecile bluzei suflecate şi şorţul alb strâns la mijloc, doamna Talida spală vase. Poartă o fustă lungă dintr-un material vaporos, imprimată cu diverse flori în culori vii. Fredonează nişte versuri pe care nu le pot înţelege. Ferestrele înalte şi late sunt larg deschise, iar perdeaua crem se mişcă uşor de la curent. Masa din bucătărie este rotundă, acoperită cu un mileu alb, brodat, în jurul căreia sunt şase scaune.
Doamna Talida este o femeie de culoare, plinuţă, cu părul lung, negru, împletit în cozi subţiri. Pe cap poartă o bentiţă lată de satin, verde. Mă observă, opreşte radioul, după care mă salută. Buzele groase, rujate cu un roşu aprins, îi dau de gol dantura perfectă. Cu o cârpă albă începe să şteargă farfuriile după care le pune în dulap. Îi povestesc ce am păţit. La scurt timp scoate o mătură din debara şi se oferă să mă ajute.
Ajunsă în cameră, mă grăbesc să curăţ mizeria, timp în care doamna Talida trage perdeaua veruie şi deschide fereastra. Uşor, uşor se poate simţi aerul proaspăt care intră în cameră. Dulapul înalt, de lângă patul lat, este burduşit cu lucrurile mele şi emană miros puternic de pin. Pe unul dintre pereţii portocalii se află oglinda, puţin crăpată la colţuri însă bine îngrijită. Lângă fereastră este biroul dezordonat, acoperit de tot felul de cărţi şi cursuri. Pe uşă este lipit un calendar pe care sunt încercuite datele examenelor.
Doamna Talida se apleacă şi îmi întinde făraşul. Cămaşa albastră, îi scoate în evidenţă decolteul. Ia resturile, le pune într-o pungă, după care iese din cameră şi merge să-şi bea cafeaua. Mă îmbrac, aranjez patul, după care cobor în camera de zi. Este o cameră spaţioasă cu mobilă crem, joasă. Vitrina, plină cu bibelouri, este prăfuită, iar prin colţuri se văd urme de degete.
Pereţii vopsiţi în galben sunt plini de tablouri cu poze ale familiei. La pervazul ferestrei sunt ghivece cu violete, acoperite puţin de perdeaua mov. Mă aşez pe canapeaua lungă, dintr-un material gros, verde şi pornesc televizorul.La scurt timp apare doamna talida cu două ceşti de cafea într-o tavă argintie pe care o pune pe măsuţa joasă din mijlocul camerei. Se aşază lângă mine şi împreună, ne uităm la ştirile de la prima oră.

Nu apuc să îi răspund căci pe uşă intră grăbită micuţa Vanessa. Este fiica acesteia. Doar ce a venit de la şcoală. Părul negru şi lung este prins în două cozi împletite, legate cu o panglică portocalie. Peste sarafanul uniformei, poartă un pulover roşiatic, subţire. Şosetele albe sunt uşor încreţite pe picioarele sale subţiri, ciocolatii.
Ţine în braţe o păpuşă mică de pluş cu ochii din nasturi şi gura cusută cu aţă. Cu ochii mari şi căprui se uită atent la mine, îmi zâmbeşte şi pleacă grăbită fără să spună nimic. „S-a ruşinat.”, spune amuzată doamna Talida, apoi Aranjez patul după care cobor în ciudaţi.
Vanessa, îmbrăcată în haine de casă, vine şi ea. Ţine un bloc de desen în mână. „Ţi-am desenat ceva. L-am făcut astăzi la şcoală.”, îmi spune ruşinoasă. Îl lasă pe canapea după care fuge. Îl deschid zâmbitoare. Pe foaie sunt desenate două fete care se ţin de mână, una înaltă şi creolă, iar cealaltă scundă şi ciocolatie.

O zi la ţară

O zi petrecută la ţară.

„Bă, Ioane, ai pregătit căruţa?”, se aude din curte glasul răguşit al unchiului Vasile. Cu ochii întredeschişi mă uit la ceas. Este 6:20 dimineaţa. „Oamenii ăştia n-au somn?”, spun în timp ce-mi bag capul sub pernă. În scurt timp, cocoşul începe să cânte. „Am să te fac friptură!”, strig nervoasă, apoi mă ridic pe marginea patului.
Fac câteva mişcări de gimnastică şi ţopăi puţin ca să-mi revin. Parchetul umflat, acoperit cu un covor roşiatic, scârţâie îngrozitor. Trag cu putere de uşa dulapului care se desprinde din balamale. „Asta îmi mai lipsea!”, bombăn, după care scot câteva haine. Mă îmbrac şi ies grăbită din cameră.
Pe hol mă împiedic de un ficus pus la intrare, pe care îl răstorn. Ridic ghiveciul şi curăţ de pe jos pământul risipit, apoi cu o mişcare rapidă de picior, împrăştii rămăşiţele rămase. Curtea este plină de găinaţ, dar asta nu mă împiedică să ies desculţă.
Pe marginea fântânii este aşezată o găleată din metal, plină cu apă. Îmi umezesc mâinile, dar printr-o mişcare greşită, o rărstorn. „De ce ai vărsat apa?”, mă întreabă vocea piţigăiată a verişorului meu, Vlăduţ, care apare neobservat. Este un băieţel de vreo cinci ani, murdat de dulceaţă pe mâini şi pe la gură. „Am vărsat-o ca să nu te speli tu!”, îi spun răutăcioasă în timp ce acesta îşi şterge murdăria pe maieul alb, descusut pe la margini. Vreau să-l prind, dar acesta fuge. Îl urmăresc până-n spatele casei, însă îmi scapă.
Aici, mătuşa Marioara aleargă după o raţă şi gâfâie la fiecare oprire. Baticul, strâns în jurul capului, îi scoate în evidenţă faţa rotundă şi fruntea lată, plină de sudoare. În mâna dreaptă ţine strâns cuţitul, iar cu o batistă legată la încheietură îşi şterge umezeala. Măcănitul disperat al păsării răsună-n toată ograda. „Mai bine tăia cocoşul!” îmi spun în timp ce Marioara ia gâtul raţei. Corpul decapitat se zbate cu aripile deschise, iar sângele se prelinge-n pământ.
Brusc, Vlăduţ iese din hambar. Părul blondin, puţin peste urechi, este plin de paie. Se strâmbă la mine şi aleargă spre Goguţă care este legat de grajd cu un lanţ gros. În castronul de plastic are o bucată de mămăligă întărită, pe care puştiul o ia şi o dă celor doi porci care grohăie zgomotos în cocina de alături.
Mă apropii de el şi-l apuc de mijloc. Îl învârt de două ori în aer apoi îmi îl las jos. Copilul râde şi-mi spune că mai vrea. La scurt timp, soseşte unchiul Vasile care aduce căruţa plină cu lucernă.. Vlăduţ se repede să îi sară în braţe. Acesta îi sărută fruntea şi-l aruncă în aer de două ori, după care mă îmbrăţişează.
Mergem în bucătărie. Aici, Mătuşa Marioara jupoaie raţa de pene, iar tata fumează o ţigare. „Fă, adu nişte ţuică să-l cinstesc pe văru’ meu!”, îi spune acesta în timp ce dă drumul la muzică populară. Brusc, uşa se deschide. În prag apare mama împreună cu verişoara mea, Mina. Este o fată de vârsta mea, miniomă, brunetă, cu obrajii bucălaţi şi plini de pistrui. Ţine în mână un coş plin cu cireşe, pe care-l lasă pe masă.
Zâmbitoare, mă ia de mână şi plecăm în sat. Ajungem la grădiniţă. Aici, îi întâlnim pe Mimi şi Florin, prietenii noştri, care se dau în leagăne. Ca de fiecare dată, sărim gardul şi ne suim pe balansoar. Ne dăm cât putem de tare, iar Mina, speriată, mă roagă să mă opresc. Nu o bag în seamă, iar aceasta se dezechilibrează şi cade. Cu dinţii plini de pământ, plânge în hohote. Ne grăbim cu toţii să o ajutăm să se ridice. Are obrajii plini de lacrimi şi hainele prăfuite. „Vreau acasă!”, spune supărată, în timp ce se scutură. Vinovată de situaţia creată, îi cer scuze, apoi o îmbrăţişez. Supărarea trece imediat şi mergem spre casă.
Afară se întunecă tot mai repede, iar uliţa se umple încet, încet de sătenii care vin cu vacile de la păscut. În scurt timp ajungem acasă, unde este mare veselie. Se bea, se mănâncă şi se dansează. Mina se duce în casă, iar pe mine, unchiul Vasile mă ia la dans. Duhneşte a ţuică. Are faţa roşie, râde zgomotos şi chiuie la fiecare refren. Nu pot să îl opresc căci mă ţine strâns de mijloc. În colţ, pe banca din lemn, părinţii mei râd în hohote. Dintr-o dată, apare mătuşa Marioara cu oala de ciorbă în mâini şi reuşesc să scap din braţele lui nea` Vasile.
Se aşază toţi la masă, iar eu intru în casă, unde Mina şi Vlăduţ mă aşteaptă să jucăm şeptica.

Dorind să se joace cu tine....

Dorind să se joace cu tine, câinele tău ia un CD de pe birou în dinţi şi-l aruncă prin casă. Dupa ce recuperezi CD-ul zgâriat, constataţi pe computer că ultimul tău proiect ce era stocat pe disc este compromis. Cu furie... Continuă povestirea.

Cu furie, trântesc mouse-ul, mă ridic ca arsă de pe scaun şi îl strig: „Baxy! Vino imediat aici, jigodie de câine!”. Încerc să-l prind, dar este destul de rapid şi reuşeşte să se ascundă. Ajung în dormitorul părinţilor. Mă uit sub pat, dau cu mâna, dar nu mă aleg decât cu o plasă de păianjeni. La scurt timp, mama iese din bucătărie: „Ce urli ca nebuna?”, mă întreabă nedumerită în timp ce şterge o farfurie cu marginea şorţului. Mânecile suflecate ale bluzei îi scot în evidenţă mâinile subţiri. Ţine farfuria în mâna dreaptă, iar unghiile vopsite cu roşu îi ies în evidenţă.
Trec pe lângă ea fără să-i răspund şi mă îndrept spre baie. De obicei, îl găsesc pe Baxy aici după ce face vreo prostie, dacă nu este sub pat. Curioasă, mama vine după mine.
Câinele, pe cât de fioros pare din spate uşii atunci când latră, pe atât de inofensiv este. Blana grizonată şi lungă îl face să pară o oaie mică şi lăţoasă. Dinţii mici şi strâmbi mă amuză tot timpul atunci când mârâie şi nu îi convine ceva.
Ajung în baie cu mama în spatele meu. Evident, Baxy este aici. Îi zăresc în cadă, sub ligheanul roşu, coada lungă şi albicioasă. Îl dau la o parte, iar acesta se uită la mine atent cu ochii mari şi negri. Stă cu urechile date pe spate, botul pe labe şi mă priveşte lung. Nervoasă îl iau în braţe şi îi dau cele două palme bine meritate. „Te-am găsit, pârlitule! Credeai că-mi scapi?”, ţip în timp ce îl pălmuiesc. Speriată, mama scapă farfuria care se face ţăndări. Câinele se smuceşte, îl scap şi fuge.
Alerg după el, iar mama merge în bucătărie să ia un făraş pentru a aduna cioburile. Îl găsesc în camera mea, sub plapumă. Şi de această dată, îl dă de gol coada. Mă apropii de el şi începe să mârâie. Vreau să-l iau în braţe, dar mă latră. Trântită peste plapumă, încerc să-l ţin, însă reuşeşte să fugă pe la colţul patului. Fug după el, dar la fiecare apropiere, îmi scapă printre picioare.
După ce a adunat cioburile, mama vine în ajutor. Nu îl putem prinde, aşa că ne gândim să-l ademenim cu o bucată de carne, plan care eşuează. Ne dăm bătute. Liniştit, Baxy îşi ia osul, se bagă sub pat şi începe să-l roadă.
Dezamăgită, mă apuc să refac proiectul, iar mama se întoarce înapoi la gătit. În cuptor sfârâie friptura, iar casa este invadată de un miros ameţitor. Uşor ademenit, Baxy trece neobservat prin bucătărie şi se furişează după uşă, sub scaun. Cu multă migală, mama aranjază masa şi pune friptura pe un platou. Telefonul sună. „Masa e gata!, strigă aceasta în timp ce se grăbeşte să răspundă.

Când ajung în bucătărie, îl văd pe Baxy cocoţat pe masă. „Jos! Jos acum, javră mică!”. Câinele înhaţă o bucată de friptura şi fuge speriat. În urma lui cad tacâmurile, iar două farfurii se fac ţăndări. Nervosă, iau un măr şi arunc spre el. Îl ratez, însă o lovesc pe mama care scapă receptorul din mână.
Îl caut, iar de această dată îl găsesc sub şifonier. Bag mâna, îi prin coada şi îl trag. Schelălăie şi încearcă să scape, însă nu reuşeşte. Este plin de praf şi plase de păianjen. Urăşte să fie spălat, aşa că mă grăbesc să-l bag în cadă, iar cu ajutorul mamei, îi fac o baie de neuitat. „Acum, nu mai ai scăpare!”, spune mama în timp ce-i toarnă şampon pe cap.

Portret controlor

Realizează portretul unui controlor de bilete din tren.
„A trecut ceva vreme de când n-am mai mers cu trenul!”, îmi spune Andrada în timp ce deschide fereastra. Deodată cineva bate cu putere în uşa compartimentului. O vocea groasă, dar calmă, se aude: „Vă rog frumos să îmi prezentaţi biletele dumneavoastră!”. În timp ce deschid uşa, Andrada scoate tichetele.
În faţa mea, apare un bărbat înalt, cu un corp bine făcut şi o figură juvenilă: ten deschis, curat cu obrajii pistruiaţi. Cicatricea din mijlocul frunţii este uşor vizibilă, dar mascată de bretonul care o acoperă. Părul ondulat şi roşcat, culoarea verzuie a ochilor, scot în evidenţă chipul luminos al bărbatului.
Sub vesta maronie, din piele, poartă o cămaşa albastră cu guler bine aşezat şi mânecile uşor suflecate. Este puţin sifonată, dar bine îngrijită. La buzunarul din dreapta are agăţaţi nişte ochelari de soare cu lentile late.
Pe umăr, poartă o geantă neagră, neîngrijită, cu baretelele tocite. Perforatorul de bilete este în buzunarul lateral al genţii. Îl scoate cu atenţie. Mâinile îi tremură uşor: „Astăzi, vremea este de partea noastră.”, spune acesta în timp ce verifică biletele. „Într-adevăr!”, afirmă Andrada. Pantalonii negri, din bumbac îi scot în evidenţă picioarele lungi şi ţepene. Se pare că pantofii cu care s-a încălţat astăzi nu au fost o alegere tocmai bună. Sunt negri, cu botul lat, prafuiţi şi crăpaţi la vârf.
Îmi îndrept privirea la mâna sa stângă, pe care are un ceas vechi, al cărui cadran este spart: „Ah, vă uitaţi la ceasul meu! Este vechi de trei generaţii. L-am spart acum cinci minute.”, spune dezamăgit. Îl scoate de la mână, dar câteva cioburi ale cadranului cad pe jos. Se apleacă să le adune, dar se înţeapă. Degetul mare sângerează uşor.
Îmi scot geanta, iau un pansament şi îi pansez degetul. Bărbatul mulţumeşte politicos. Pune ceasul atent într-un şerveţel, după care îl bagă într-un buzunar al genţii: „Îl voi duce la ceasornicar.”
Ne salută politicos şi iese din compartiment.
Mă aşez pe scaun. La scurt timp zăresc pe jos ochelarii de soare pe care îi purta la buzunarul cămăşii. „Se pare că după o mică îngrijire, m-am ales cu o «mulţumire».” îi spun Andradei amuzată, după care mi-i pun la ochi.

Caricaturist de presa

Realizaţi o povestire care să se încheie cu: "...şi de atunci am renunţat la meseria de caricaturist de presă".

„Robert, azi e ziua cea mare!”- îmi spune domnul Bălăbănescu în timp ce-mi arată fotografia cu noua „victimă” care urmează a fi caricaturizată. „Raluca Arvat?” întreb uşor agitat. Şeful ridică din sprâncenele stufoase, apoi răsuceşte câteva fire ale mustăţii groase. „Da, o să ne aducă o groază de bani şi succes. Mă bazez pe tine!”- continuă acesta. Îi zâmbesc forţat şi, stânjenit, îl aprob. „Soarta companiei este în mâinile tale!”- spune mulţumit în timp ce iese din birou. Totul ar fi OK dacă ar şti că eu am o relaţie de patru ani cu Raluca. Am ţinut povestea nostră departe de lumea mondenă.
Mă uit la ceas. Este 9:39. O rog pe Manuela, secratara nou-angajată, să-mi aducă nişte cafea, timp în care deschid fereastra. Ascut creionul, scot o coală şi încep să desenez. La scurt timp, aceasta intra, iar foile de pe birou zboară din cauza curentului. Mă grăbesc să le adun de pe jos, iar Manuela se apleacă să mă ajute. Îmi îndrept privirea către decolteul ei. Nasturii cămăşii gri sunt desfăcuţi şi-i pot zări dantela sutienului negru. „S-a întâmplat ceva?” mă întreabă zâmbitoare, apoi îmi dă foile. Uşor bulversat, îmi potrivesc ochelarii: „Mă uitam la ecusonul tău. Nu ştiam că te cheama şi Alina”. Amuzată, iese din birou. Îmi şterg sudoarea de pe frunte, mă aşez pe scaun şi continui desenul.
Ceasul arată 14:33. Nici măcar nu mi-am băut cafeaua, dar am terminat caricatura. Îmi rezem capul în podul palmei, iar în timp ce o privesc mă joc cu pixul între degete. Telefonul sună. Tresar. Ridic receptorul, dar firul acestuia dărâmă cana de cafea peste caricatură. Tresar de pe scaun şi răspund. O voce groasă, cea a domnului Bălăbănescu, se aude. Mă întreabă cum stă treaba şi-i spun că mai am câteva retuşuri de făcut. Mă anunţă că, în scurt timp, va ajunge la sediu. Închid repede şi realizez că munca mea este distrusă. Iau caricatura pătată de cafea şi o mototolesc. O arunc spre coşul de gunoi, dar aceasta cade pe lângă. Nu mă sinchisesc să o ridic, mă simt prea obosit, aşa că mă aşez, nepăsător, pe scaun. Dau drumul la radio şi îmi pun mâinile la ceafă. Nu am de ce să mă impacientez, oricum m-am săturat de munca asta. „În fond, e vorba doar de nişte bani”, spun cu aer indiferent. Dintr-o dată, uşa se deschide. Este sefu’, îmbrăcat într-o cămaşă roşie, peste care poartă o vestă neagră, de piele. În mâna dreaptă ţine nişte chei, pe care le răsuceşte cu degetul arătător. Mă salută şi, agitat, îmi cere lucrarea.
Calm, îi fac semn către uşă. Acesta se uită nedumerit, apoi zăreşte hârtia. Fără să lase cheile din mână, o desface şi se uită la ea. Râde zgomotos, apoi îmi cere caricatura. Zâmbesc ironic şi, în timp ce-l privesc în ochi, îi spun că aceasta se află chiar în mâinile sale. „Ha-ha, bună gluma, mi-a plăcut. Hai, arată-mi ce ai făcut”. Plictisit, îi iau hârtia din mână, o îndrept cât de cât şi i-o înapoiez ca s-o vadă mai bine. Insist asupra desenului şi îi spun că altă planşă nu am. Furios, începe să urle: „Tu îţi baţi joc de această companie....”. Încerc să-l întrerup, dar acesta continuă peste mine: „.... din cauza ta pierdem succesul cumulat cu greu!”. Mă obligă să rămân peste noapte să refac lucrarea, însă, calm, îl refuz. Continuă să urle. Iritat de ţipetele sale, arunc creioanele în ghiozdan, îmi iau haina din cuier şi ies. „Te concediez!” – zbiară şeful în urma mea, după care aud zgomotul metalic al cheilor aruncate-n uşă.
Ies din clădire, mă urc într-un taxi şi respir uşurat. Mi-am dat seama că această profesie nu mă caracterizează, şi de atunci am renunţat la meseria de caricaturist de presă.

Pestisori

Mătuşa ta care tocmai s-a întors de pe litoral îţi aduce cadou de ziua ta un acvariu plin cu peşti, neştiind că ai alergie la peşti şi îngrijeşti o pisică. Construieşte o naraţiune pornind de la această situaţie.

Mă uit insistent la mama, apoi îmi astup nasul cu mâinile. Tuşesc. Aceasta înţelege aluzia şi ia acvariul, timp în care mulţumesc mătuşii Cerasela pentru cadou. Uşor iritată, încerc să-mi menţin calmul. Cu buzele roşii, cărnoase, îmi sărută obrajii şi-mi urează „la mulţi ani”. O invit în sufragerie, iar mama aduce un platou cu fursecuri şi le pune pe măsuţa joasă, din mijlocul camerei. Musafira îşi dă jos pălăria de paie, îşi potriveşte fusta înflorată, apoi, meticuloasă, se aşază pe canapea.
Brusc, de după uşă, apare Radu, frăţiorul meu, în vârstă de nouă ani. Poartă o mască verde pe faţă şi un pistol de plastic în mână. Se crede super-eroul BenTen. Sare în braţele mătuşii, iar aceasta îi cuprinde cu palmele obrajii roşii. „Dacă nu era Răducu, nu aflam că îţi plac peştii”, spune zâmbitoare în timp ce îl mângâie pe creştetul capului. Mă uit încruntată la frate-meu şi cu greu mă abţin să nu sar la el. Mă priveşte nedumerit. Încearcă să schiţeze ceva, dar nu reuşeşte de mâna mătuşii care-l trage tot mai tare spre pieptul ei. Mama se amuză, îmi face discret semn să mă liniştesc şi continuă discuţia cu Cerasela. „Drac de copil! Îl omor dacă-l prind!” îmi spun în gând. Radu îşi schimbă brusc privirea şi pleacă rapid la joacă.
Dintr-o dată, de după perdeaua portocalie, lungă, sare Dini, motanul meu. „Aveţi pisică? Parcă Roxana era alergică la mâţe”, spune mătuşa mirată. „La mâţe....nu....doar la...”, nu termin să spun, căci mă întrerupe mama. Cu ochii mari, se uită insistent la mine şi mă trimite să aduc nişte cafea. În bucătărie, pe maşina de spălat, văd acvariul. Deja mi se face rău când privesc peştii, apoi îmi astup nasul sensibil. Iau repede ibricul, scot o tavă, pun două ceşti şi le duc în sufragerie.
Transpirată şi nervoasă, decid să fac baie. Mă retrag pentru un timp şi le las pe cele două doamne să discute. Din greşeală, uit să-mi aduc prosop. Merg în cameră să iau unul, apoi intru în cadă. Muşchii încep să mi se relaxeze, iar la scurt timp simt o atingere uşoară pe picior, apoi alta pe abdomen. Împrăştii spuma şi zăresc doi peşti argintii care înoată din ce în ce mai lent. „Radu!” ţip cât pot de tare. Ies repede din cadă, îmi pun capotul şi papucii din mers, apoi plină de spumă din cap până-n picioare, dau buzna-n sufragerie. Băiatul se joacă la calculator, iar cele două femei sar speriate de pe canapea. Cerasela scapă ceaşca de cafea în poală, iar eu rămân şocată şi mă cuprinde ruşinea. Radu începe să râdă, apoi mama îmi spune să ies din cameră. Bombăn nervoasă şi mă retrag în baie unde curăţ cada. Fac un duş rapid, apoi mă întorc în camera de zi. Jenată, explic mătuşii că eu sunt alergică la peşti, iar ceea ce i-a spus Radu la telefon era o minciună ca să mă supere pe mine. Cerasela devine agitată şi mă îmbraţişează, apoi îşi cere scuze. „Nu, nu! Eu îmi cer iertare. M-am purtat copilăreşte, ar fi trebuit să spun dinainte”, zic printre dinţi în timp ce fac un pas în spate.
În scurt timp, musafira noastră ne roagă să luăm loc pe canapea. Îşi cuprinde fusta pătată de cafea şi strânge tare, apoi îşi îndreaptă privirea-n jos. Îmi spune că, de fapt, peştii sunt pentru unchiul Dacian, dar pentru că a uitat de ziua mea s-a simţit prost să vină cu mâna goală. A inventat povestea cu telefonul şi a decis să-mi dea mie acvariul drept cadou pentru aniversarea mea. „Unchiul Dacian oricum nu s-ar fi supărat dacă nu-i duceam nimic....”, spune mătuşa în cele din urmă.
Acum, mă simţeam liniştită şi calmă. După două ore petrecute la noi, mătuşa Cerasela pleacă şi ia acvariul cu restul de peşti pentru a i-l oferi unchiului.
Peste puţin timp voi ieşi cu fetele să le fac cinste de ziua mea, aşa că mă grăbesc să m-aranjez.
Aş fi vrut să mă iau de Radu. Până la urmă, dacă nu făcea trăsnaia cu cei doi peşti din cadă, acum aş fi zăcut în pat, plină de alifie. Aş fi avut un acvariu nedorit şi un motan pofticios care i-ar fi dat zilnic târcoale.

Cineva fură sistematic becurile

Cineva de pe scara ta fură sistematic becurile. Imaginează o întâmplare pornind de la acest incident.

„Se pare că acestea sunt ultimele becuri pe care fondul administraţiei ni le mai poate oferi”, îl aud pe domnul Părcălăboiu, şeful scării. Trec uşor pe lângă uscătoria în care are loc şedinţa cu locatarii, apoi cotrobăi prin geantă după chei. Bâjbâi pe sub ială şi reuşesc să descui. Azvârl cheile înspre masă, dar acestea aterizează direct în acvariul cu peşti. Nu am timp să le mai scot, aşa că-mi arunc repede ghiozdanul pe patul nefăcut şi mă întind pe covor. Dau cu mana pe sub pat, mă lungesc mai mult, iar într-un final prind colţul cutiei de carton. O scot. Spre bucuria mea, mă aleg şi cu un strat gros de praf. Aşadar, o să aspir în altă zi.
Încep să număr în gând: „Două, patru, şase...”. Dintr-odată, telefonul sună. Mă ridic dintr-o mişcare, dar până la receptor mă împiedic şi dau peste cutie. Cad pe pat. „Proastă mai eşti!” îmi spun nervoasă. Mă ridic şi răspund. Dan, colegul meu de la organizaţia „Greenpeace”, mă anunţă că este în drum spre mine şi gata să ne apucăm de proiectul nostru de mediu. Strâmb puţin din nas şi, cu jumătate de gură, îi spun că nu avem toate materialele pentru „perdeaua luminoasă”. Mă roagă să mai fac inventarul o dată, căci ultima oară el a aranjat totul. „Mi-e teamă că am spart vreo... cinci?” spun îngrijorată. Amuzat, mă roagă să stau liniştită căci va ajunge în câteva minute.
Pornesc radioul şi mă apuc să mătur. În toată camera răsună vocea lui Adrian Minune, pe staţia „Doina FM”. Mă enervez mai tare, las totul baltă şi schimb rapid postul. La scurt timp, aud soneria. Dan a ajuns. Este îmbrăcat cu un tricou de la „Haggard”, iar peste acesta are o cămaşă lălâie, în carouri albe şi gri. „Se pare că n-am scăpat. Mai avem o intervenţie astă seară.”, spune zâmbitor în timp ce scoate uneltele din ghiozdanul roşu.
Pe la 1:00 ieşim din garsonieră şi coborâm până la parter. De obicei, pe scară lumina stă aprinsă 10 minute după ce este declanşată de senzorii de mişcare. Ajungem la panoul electric, scot lanterna, iar Dan introduce o tijă de metal în lacăt. Îl deschide. Scoate siguranţele, apoi ne urcăm la etajul al patrulea. Mă ia în cârcă şi mă apuc să deşurubez becul.
Deodată se aude un scârţâit de uşă. Cu o lumânare groasă în mână, ochelarii căzuţi pe nas, părul plin cu bigudiuri şi o mască de castraveţi pe faţă, tanti Gigi iese revoltată. „Hoţ nenorocit! Te-am prins!” spune aceasta disperată. Speriată, sar de pe umerii lui Dan şi îi spun să fugă repede. Cu lanterna în mână şi becul în cealaltă, încep să ţip: „Am prins făptaşul! Vino aici, nemernicule!”. Dan reuşeşte să iasă. Bag repede becul în buzunarul hanoracului, iar vecina îmi spune disperată să alerg după hoţ. Mă prefac îngrijorată şi ies din scară. În spatele meu o mulţime de locatari adormiţi, în pijamale şi papuci de casă mă urmăresc cu atenţie.
După câteva minute de cercetare a împrejurimilor, le spun că am prins hoţul, însă mi-a scăpat într-o clipă. „Era un puşti pus pe şotii. Sigur nu va mai veni.”, spun încrezătoare. Dar când mă gândeam că am scăpat, copilul doamnei Serafim, de vreo şapte ani, mă întreabă curios de ce port manuşi de piele vara. La replica băieţelului, domnul Părcălăboiu începe să îşi răsucească mustaţa, apoi mă întreabă suspicios cum de eram pe scară la o oră aşa de târzie. Simt brusc un fior cald pe şira spinării şi încep să mă bâlbâi. „Fac parte din trend... chestii d-ale mele” spun în timp ce zâmbesc forţat. Le povestesc că de ceva nopţi încoace nu pot dormi şi că m-am hotărât să stau la pândă în speranţa că voi prinde hoţul. Le sugerez să mergem cu toţii să ne odihnim pentru că mâine sunt oameni care mai pleacă şi la muncă. „Oricum, v-am spus, nu va mai veni hoţul, am scăpat de el!” spun convingătoare în timp ce urc scările. Încet, încet toată lumea intră în apartamentele lor.
Ajunsă-n garsoniera, mă grăbesc să-l sun pe Dan şi îi spun uşurată că am reuşit să scap. „Ne vedem mâine dimineaţă la cafea.”, zice mulţumit, apoi închide. Mă întind îmbrăcată în pat şi adorm instant.
A doua zi de dimineaţă ajunge la mine. Are în mână o cutie mică pe care mi-o dă zâmbitor. Desfac curioasă, iar în ea găsesc cinci becuri. „120 păreau o bătaie de cap, dar cinci becuri zic eu că puteam cumpăra” spune amuzat. „Ce berbeci am fost” spun râzând în hohote. Iau ibricul de pe aragaz, torn cafea în ceşti, apoi scot o foaie şi scriu: „Mulţumim pentru sprijinul acordat în achiziţionarea becurilor. Nu vom mai fura, semnat hoţii”. Înainte să plece de la mine, îl rog pe Dan să lipească această hârtie în avizierul de la parter.

PROVOCARE AŞA DE AN NOU

91 de cuvinte

Tu câte poţi scrie?

Aştept răspunsul vostru! :D

Mult succes!