Caricaturist de presa

Realizaţi o povestire care să se încheie cu: "...şi de atunci am renunţat la meseria de caricaturist de presă".

„Robert, azi e ziua cea mare!”- îmi spune domnul Bălăbănescu în timp ce-mi arată fotografia cu noua „victimă” care urmează a fi caricaturizată. „Raluca Arvat?” întreb uşor agitat. Şeful ridică din sprâncenele stufoase, apoi răsuceşte câteva fire ale mustăţii groase. „Da, o să ne aducă o groază de bani şi succes. Mă bazez pe tine!”- continuă acesta. Îi zâmbesc forţat şi, stânjenit, îl aprob. „Soarta companiei este în mâinile tale!”- spune mulţumit în timp ce iese din birou. Totul ar fi OK dacă ar şti că eu am o relaţie de patru ani cu Raluca. Am ţinut povestea nostră departe de lumea mondenă.

Mă uit la ceas. Este 9:39. O rog pe Manuela, secratara nou-angajată, să-mi aducă nişte cafea, timp în care deschid fereastra. Ascut creionul, scot o coală şi încep să desenez. La scurt timp, aceasta intra, iar foile de pe birou zboară din cauza curentului. Mă grăbesc să le adun de pe jos, iar Manuela se apleacă să mă ajute. Îmi îndrept privirea către decolteul ei. Nasturii cămăşii gri sunt desfăcuţi şi-i pot zări dantela sutienului negru. „S-a întâmplat ceva?” mă întreabă zâmbitoare, apoi îmi dă foile. Uşor bulversat, îmi potrivesc ochelarii: „Mă uitam la ecusonul tău. Nu ştiam că te cheama şi Alina”. Amuzată, iese din birou. Îmi şterg sudoarea de pe frunte, mă aşez pe scaun şi continui desenul.

Ceasul arată 14:33. Nici măcar nu mi-am băut cafeaua, dar am terminat caricatura. Îmi rezem capul în podul palmei, iar în timp ce o privesc mă joc cu pixul între degete. Telefonul sună. Tresar. Ridic receptorul, dar firul acestuia dărâmă cana de cafea peste caricatură. Tresar de pe scaun şi răspund. O voce groasă, cea a domnului Bălăbănescu, se aude. Mă întreabă cum stă treaba şi-i spun că mai am câteva retuşuri de făcut. Mă anunţă că, în scurt timp, va ajunge la sediu. Închid repede şi realizez că munca mea este distrusă. Iau caricatura pătată de cafea şi o mototolesc. O arunc spre coşul de gunoi, dar aceasta cade pe lângă. Nu mă sinchisesc să o ridic, mă simt prea obosit, aşa că mă aşez, nepăsător, pe scaun. Dau drumul la radio şi îmi pun mâinile la ceafă. Nu am de ce să mă impacientez, oricum m-am săturat de munca asta. „În fond, e vorba doar de nişte bani”, spun cu aer indiferent. Dintr-o dată, uşa se deschide. Este sefu’, îmbrăcat într-o cămaşă roşie, peste care poartă o vestă neagră, de piele. În mâna dreaptă ţine nişte chei, pe care le răsuceşte cu degetul arătător. Mă salută şi, agitat, îmi cere lucrarea.

Calm, îi fac semn către uşă. Acesta se uită nedumerit, apoi zăreşte hârtia. Fără să lase cheile din mână, o desface şi se uită la ea. Râde zgomotos, apoi îmi cere caricatura. Zâmbesc ironic şi, în timp ce-l privesc în ochi, îi spun că aceasta se află chiar în mâinile sale. „Ha-ha, bună gluma, mi-a plăcut. Hai, arată-mi ce ai făcut”. Plictisit, îi iau hârtia din mână, o îndrept cât de cât şi i-o înapoiez ca s-o vadă mai bine. Insist asupra desenului şi îi spun că altă planşă nu am. Furios, începe să urle: „Tu îţi baţi joc de această companie....”. Încerc să-l întrerup, dar acesta continuă peste mine: „.... din cauza ta pierdem succesul cumulat cu greu!”. Mă obligă să rămân peste noapte să refac lucrarea, însă, calm, îl refuz. Continuă să urle. Iritat de ţipetele sale, arunc creioanele în ghiozdan, îmi iau haina din cuier şi ies. „Te concediez!” – zbiară şeful în urma mea, după care aud zgomotul metalic al cheilor aruncate-n uşă.

Ies din clădire, mă urc într-un taxi şi respir uşurat. Mi-am dat seama că această profesie nu mă caracterizează, şi de atunci am renunţat la meseria de caricaturist de presă.