Post pentru mine si sufletul meu

Toată lumea iubeşte, chiar şi eu.
Mi-am dat seama, acum, ce înseamnă să iubeşti.
Pentru mine iubirea nu era un lucru fabulos, nu am reuşit vreodată "să-i dau de gust"cum se spune. Tot timpul mă întrebam dacă e bine ceea ce fac, de ce nu pot să spun din suflet acel "te iubesc", fiind sub influenţa unei stări emoţionale care-mi dădea frâi liber în a spune cu uşurinţă acest cuvânt.
Când se iubesc doi oameni? Mai bine zis... cum am început eu, într-adevăr să iubesc? Este simplu. Nu credeam vreodată că există o persoană compatibilă cu mine fără a-şi modifica personalitatea doar de dragul "potrivelii".
Discutăm deschis, absolut tot. Dacă unul este supărat celălalt simte şi îi este alături şi ÎI SPUNE ce are pentru a nu isca o mică ceartă. Ce rost are să zici "nu am nimic", aşteptând ca persoana de lângă tine să ghicească ce ai?
Când unul dintre noi este mai slab, celălalt este lângă el şi îl ajută să se ridice, căci SE LASĂ AJUTAT şi nu recurge la orgoliul care, în multe relaţii, este drumul sigur către despărţire (moarte lentă. la moment dat, unul cedează). Niciodată cel slab nu trebuie să încerce să tragă în jos cealaltă persoană doar pentru a se simţi egal. Mai bine sus amandoi, decât traşi în jos, părerea mea. Căci doi oameni puternici ajung departe, nu doi care doar se prefac sau cred în ignoranţa lor că sunt acolo unde trebuie.
Iubirea se naşte din iubire, din grija pentru celălalt, din dorinţa de a-l avea aproape, pentru că ştim că prezenţa lui ne face fericite/fericiţi.
De ce atâta lume se ceartă? De ce mulţi spun că iubirea nu există? Pentru că ei nu caută unde trebuie. Tot timpul vrem ceva ce este deasupra noastră, vrem să avem bani, fericire, frumuseţe în jurul nostru şi aşa avem de ce iubi. Normal, dacă eşti satisfăcut material, ce mai contează? Gândire proastă!
Nu mi-e ruşine să o spun şi, de fapt, nici nu e aşa ceva. Prietenul meu nu are maşină. Sincer, e prea bine aşa. Am avut ocazia să facem multe lucruri împreună, nu simpla "te iau de acasă cu maşina şi în fiecare seară te duc la un suc, undeva... ca să arăt ce băiat atent sunt". Ne-am plimbat ca nebunii, am fost la stadion, am schimbat trenurile de la două staţii, am mers pe jos dintr-o staţiune în alta (muream de cald, mai aveam puţin suc, ne era sete amândurora, dar fiecare se gândea să bea celălalt, şi nu el însuşi). Frumos, tare frumos! Îmi amintesc cu drag aceste momente care, oricum, sunt foarte multe.
În 6 luni de zile nu ne-am certat niciodată, nu ne-am ciondănit niciodată, asta pentru că tot timpul ne-am spus punctul de vedere, am gândit realist şi am analizat problemele dintr-un unghi obiectiv, ajungând tot timpul la soluţii bune. Nu în defavoarea unuia dintre noi, ci tot timpul în favoarea amândurora.
Pentru mine, el este Miţul meu, iar eu Miţa lui şi vrem să reuşim împreună. Ne-am ambiţionat, învăţăm şi vrem să facem oameni din noi. Sperăm să reuşim sa facem si din altii.
Ce să mai, îl iubesc! Un sentiment grăit după atâta timp, dar cu o intensitate incredibil de puternică. Râdeam ca doi prostuţi pentru că simteam ceea ce vrea celălalt să facă , să spună şi, totuşi, nu reuşeam. Dar el a fost mai curajos ca mine!

Iubiţi-vă sincer!